Fiecare element al ceasului pe care citești acest text a fost inventat de cineva, undeva, dintr-un motiv care de obicei nu avea nicio legătură cu ce a devenit.
Cairo ne-a dat ziua. Astronomii egipteni au împărțit cerul în 36 de grupuri de stele — decanii — și le-au folosit drept ceas de noapte: douăsprezece erau vizibile de-a lungul unei nopți întregi, așa că noaptea a primit douăsprezece ore, iar ziua tot douăsprezece, ca să se potrivească. De aici vine ziua de 24 de ore și nu a mai fost revizuită niciodată. Același sistem a produs un an civil de 365 de zile, căruia Egiptul a refuzat apoi să-i adauge o zi bisectă, așa că propriul calendar a alunecat înapoi prin anotimpuri și a avut nevoie de aproximativ 1.460 de ani ca să se realinieze cu răsăritul lui Sirius.
Atena păstrează mașinăria. Mecanismul de la Antikythera, scos dintr-o epavă în 1901 și recunoscut ca dispozitiv cu roți dințate în 1902, a fost construit în jurul anilor 150–100 î.Hr. Prezicea eclipsele, urmărea mișcarea neregulată a Lunii, arăta planetele și număra ciclul olimpic. Nimic de o complexitate comparabilă nu a mai apărut timp de 1.400 de ani.
Roma ne-a dat calendarul. În 1582, Grigore al XIII-lea a șters zece zile și, mai important, a fixat regula anului bisect: divizibil cu patru, cu excepția secolelor, doar dacă nu sunt divizibile cu patru sute. Regula aceasta rulează în tăcere în fiecare dispozitiv de pe Pământ.
Chicago ne-a dat fusul orar. Înainte de 18 noiembrie 1883, America de Nord funcționa după aproximativ trei sute de ore solare locale. Căile ferate au impus pur și simplu cinci fusuri unui continent întreg (patru în Statele Unite), fără să întrebe vreun guvern. Ceasurile din Chicago au fost date înapoi cu nouă minute și treizeci și două de secunde, iar orașul a avut amiaza de două ori în ziua aceea.
Londra ne-a dat zeroul. În 1884, delegații a douăzeci și cinci de țări au votat ca longitudinea zero să treacă prin cercul meridian Airy de la Greenwich. Fiecare fus orar de pe Pământ se măsoară de la acea linie — care, așa cum avea să arate GPS-ul, se află la aproximativ 102 metri de locul unde cade de fapt meridianul de referință modern.
Parisul ne-a dat metrul, măsurând un arc de meridian de la Dunkerque la Barcelona în plină revoluție și în plin război. Apoi a ținut cuvântul „Greenwich” cu totul în afara legii sale despre oră: din 1911, ora legală a fost „ora medie a Parisului, întârziată cu 9 minute și 21 de secunde”, până când UTC a înlocuit formula în 1978.
Wellington ne-a dat ora de vară, sub forma unei lucrări prezentate în 1895 la Societatea Filozofică din Wellington de un entomolog care voia mai multă lumină seara ca să prindă molii. A fost luat în râs.
Berlinul ne-a dat ora de vară în forma care chiar s-a aplicat: un ordin emis la 6 aprilie 1916 și intrat în vigoare la 30 aprilie, pentru a economisi cărbune în timp de război. În două luni, cea mai mare parte a Europei îl copiase, inclusiv Marea Britanie, Franța și Portugalia, toate aflate în război cu Germania.
Copenhaga ne-a dat cel mai ambițios ceas conceput vreodată de un singur om — Verdensur al lui Jens Olsen: douăsprezece mecanisme, 15.448 de piese, întors de mână în fiecare săptămână, cu o roată dințată care face o rotație completă la fiecare 25.753 de ani.
Zürich ne-a dat cel mai disciplinat ceas: un ceas de gară al cărui secundar greșește intenționat 58,5 secunde din fiecare 60, ajunge mai devreme și așteaptă, ca să fie exact în singura clipă care contează.