Unele țări sunt atât de late încât soarele răsare la ore distanță între cele două capete. Fiecare a trebuit să decidă dacă ceasul urmează cerul sau statul. Nu au decis toate la fel.
Beijing — China are o lățime de aproximativ 5.000 de kilometri și se întinde pe cinci fusuri orare geografice, de la circa 73° la 135° est. În 1918, Observatorul Central al Republicii Chineze a propus exact cinci, oficializate ulterior: Kunlun la UTC+5:30, Sinkiang–Tibet la UTC+6, Kansu–Szechwan la UTC+7, Chungyuan la UTC+8 și Changpai la UTC+8:30. În 1949, toate cinci au fost abolite, iar țara a fost pusă pe un singur ceas: ora Beijingului, UTC+8. Efectul se vede cel mai bine în extremul vest, unde la Kashgar soarele de iarnă nu răsare decât pe la zece dimineața după ceasul oficial. În practică, acolo se folosește pe scară largă o a doua oră, neoficială — ora Xinjiangului sau a Ürümqiului, cu două ore în urma Beijingului —, iar baza internațională de date a fusurilor orare are o intrare pentru ea.
Delhi — India a făcut aceeași alegere, cu același motiv declarat: coeziunea națională. Ora standard indiană a fost fixată pe 1 septembrie 1947 la UTC+5:30, calculată după un singur meridian, de 82°30′ est. Geografic, India se întinde pe aproape 30 de grade de longitudine, suficient pentru două fusuri. Soarele răsare cu aproape două ore mai devreme la marginea estică a Indiei decât la cea vestică, iar în Assam apusul de iarnă poate veni pe la patru și jumătate după-amiaza, în timp ce ziua de lucru continuă. Plantațiile de ceai din Assam funcționează discret cu o oră înaintea restului țării, după o „oră a plantațiilor de ceai” neoficială, încă din epoca britanică — și o fac și azi.
Moscova — Rusia a mers în direcția opusă și a păstrat unsprezece fusuri orare, mai multe decât orice altă țară în afară de Franța, al cărei număr vine din teritoriile de peste mări. Dar a centralizat altfel: în cea mai mare parte a secolului trecut, orarele feroviare sovietice și rusești au fost publicate în ora Moscovei pe toată rețeaua, așa că un călător care urca în tren în Extremul Orient citea o oră de plecare fără nicio legătură cu soarele de la fereastră.
Melbourne — Australia este contraexemplul, și unul instructiv. Pentru că ora de vară ține de state, nu de guvernul federal, cele trei fusuri orare oficiale ale Australiei devin cinci timp de șase luni pe an, inclusiv două decalaje separate de câte o jumătate de oră. Nimeni nu a proiectat asta. Fiecare jurisdicție a răspuns separat la întrebare, iar aceasta este forma pe care au luat-o răspunsurile. Se coboară chiar la nivel de oraș: Broken Hill, în New South Wales, păstrează ora Australiei de Sud.
Kuala Lumpur — Malaysia a avut o versiune mai mică a aceleiași probleme, o „cusătură” de o jumătate de oră între Peninsula Malay și Malaysia de Est, și a închis-o în ultimele treizeci de minute ale anului 1981.
Împreună, aceste cinci cazuri formulează argumentul cât se poate de clar. Un ceas poate fi exact sau poate fi comun. Pe o țară suficient de mare, nu poate fi amândouă — iar fiecare dintre aceste guverne a trebuit să aleagă la care dintre ele renunță.