Ora locală actuală în Paris

Lumina zilei de-a lungul anului în Paris

Știați că?

Franța a măsurat planeta, apoi a refuzat să spună „Greenwich” timp de 67 de ani

94% dintre parizieni locuiesc la o plimbare de cinci minute de unul dintre cele 1.180 de boulangerie ale orașului.

În Franța există aproximativ 35.000 de brutării, care deservesc aproximativ 12 milioane de clienți pe zi. Observatoire du Pain — Franța are un Observator al Pâinii, iar acesta este cel mai puțin surprinzător fapt din paragraf — estimează că se consumă 320 de baghete în fiecare secundă.

Faceți aritmetica și cifrele se ceartă ușor între ele. Federațiile de panificație pun producția anuală la șase miliarde de baghete; alte cifre spun zece miliarde. Șase miliarde sunt mai aproape de 190 pe secundă pe parcursul întregului an; faimoasa cifră de 320 corespunde numărătorii mai mari, de zece miliarde. Oricum ar fi, este undeva între șaisprezece și douăzeci și șapte de milioane de baghete care părăsesc cuptoarele franceze în fiecare zi.

Consumul scade și este de un secol. Un francez mediu mănâncă acum aproximativ 105 grame de pâine pe zi, în scădere de la 114 în 2015. Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost de 900 de grame. Înainte de Revoluție, era mai aproape de un kilogram și nu era o garnitură, ci era mâncarea.

Comerțul se micșorează și el. Ministerul Culturii a remarcat, atunci când a nominalizat bagheta pentru statutul UNESCO, că Franța avea 55.000 de brutării artizanale în 1970 - una la aproximativ 900 de persoane - și 35.000 în prezent, una pentru fiecare 2.000. Bagheta a fost înscrisă ca patrimoniu cultural imaterial în 2022.

Ceasul: și aici este partea foarte franceză.

Bagheta este definită prin lege. Un statut din 1920 stabilește greutatea minimă la 80 de grame și lungimea maximă la 40 de centimetri. Cuvântul boulangerie este protejat de Codul Consumatorului: pentru a-l folosi, pâinea trebuie preparată și coaptă în incintă și nu trebuie să fi fost niciodată congelată.

Franța legiferează unitățile. metrul, al doilea și pâinea.

În 1791, Adunarea Națională Franceză a decis că lumea avea nevoie de o unitate de lungime care nu aparține nimănui în special. Nu un picior de rege. Ceva derivat din Pământul însuși.

Așadar, între 1792 și 1799, inspectorii francezi au triangulat un arc de meridian care străbate Paris, de la Dunkerque la Barcelona, printr-o revoluție și un război, pentru a defini metrul ca o fracțiune din distanța de la pol la ecuator.

Franța a măsurat planeta pentru a inventa o riglă. Acesta este nivelul de angajament cu care avem de-a face.

Meridianul Parisului era longitudinea zero a Franței din 1667, fixat de Académie des Sciences și trecând prin Observatorul din Paris. Hărțile franceze, navigația franceză și ora franceză toate au fugit de la el.

Apoi, în 1884, douăzeci și șase de țări s-au întâlnit la Washington și au votat pentru a face din Greenwich primul meridian al lumii. Aproximativ 72% din tonajul mondial de transport maritim îl folosea deja. Votul a fost, practic, o formalitate.

Franța nu a adoptat-o. Nu pentru douăzeci și șapte de ani.

Pe 9 martie 1911, Franța și-a aliniat în cele din urmă ora legală cu Greenwich. Legea a definit ora franceză ca „Ora medie a Parisului, întârziată cu nouă minute și douăzeci și unu de secunde.”

Aceasta este Greenwich Mean Time. Exact, până la al doilea — nouă minute douăzeci și unu este exact diferența de longitudine dintre cele două observatoare. Legislația găsise pur și simplu o modalitate de a spune GMT fără a spune Greenwich.

Formularea a rămas în dreptul francez până în 1978.

Șaizeci și șapte de ani de timp civil național definit ca timpul din Paris, dar mai lent. Între timp, Turnul Eiffel transmitea semnale orare de două ori pe zi din 1910, la 40 de kilowați, către nave și colonii din întreaga lume – din 1911 transmițând ora oficială a Franței, care era ora Greenwich, pe care nimeni din statutele franceze nu era dispus să o numească pe nume.