Auckland

Știați că?

Bărbatul care a inventat ora de vară a fost de râs și nu a vrut decât să prindă molii

La 15 octombrie 1895, un funcționar de douăzeci și opt de ani de la Oficiul Poștal Wellington s-a ridicat în fața Societății Filozofice Wellington și a citit o lucrare intitulată Despre reglarea sezonieră a timpului în țările de la sud de lat. 30°.

Numele lui era George Vernon Hudson. Era un entomolog - unul foarte bun, care avea să adună în cele din urmă cea mai mare colecție de insecte din Noua Zeelandă. Slujba lui la oficiul poștal era munca în schimburi, ceea ce îi lăsa orele de zi să iasă în căutarea molii. Dar vara, amurgul a venit prea devreme pentru a fi util după o zi normală de lucru.

Așa că a propus soluția evidentă: înaintează ceasurile cu două ore între octombrie și martie și apoi înapoi. El a susținut că va folosi lumina irosită dimineața devreme, va reduce „utilizarea excesivă a luminii artificiale care predomină în prezent” și va oferi oamenilor „o perioadă lungă de petrecere a timpului liber... pentru cricket, grădinărit, ciclism sau orice altă activitate în aer liber dorită”.

Societatea a râs de el.

Un membru a spus că este exclusă modificarea unui sistem care a fost folosit de mii de ani. Un altul a întrebat, aparent sarcastic, dacă ceasurile ar avea nevoie de două seturi de ace. Un al treilea a numit ideea complet neștiințifică și impracticabilă.

Procesul-verbal consemnează răspunsul lui Hudson: îi pare rău să vadă lucrarea tratată cu ridicol, își dorea să fie practică și a fost aprobată de cei aflați în aer liber.

Apoi s-a întors la insectele lui.

Ceasul: a avut dreptate și a durat foarte mult să conteze.

Hudson a prezentat o a doua lucrare în 1898. În Anglia, William Willett a ajuns la aceeași idee în mod independent și a publicat The Waste of Daylight în 1907; a murit în 1915 fără să-l vadă adoptat. Germania l-a implementat pentru prima dată, în 1916, pentru a economisi cărbunele în timpul războiului - și în șase săptămâni, o duzină de țări copiaseră un ordin administrativ german.

Noua Zeelandă însăși nu a adoptat Summer-Time Act până în 1927 — la treizeci și doi de ani după lucrarea lui Hudson. Și când a venit în sfârșit, a primit o oră, nu cele două pe care le ceruse.

În 1933, el a fost primul beneficiar al medaliei T. K. Sidey, finanțată din banii strânși pentru a comemora acel act. Necrologul său din analele Societății Regale cuprinde aproximativ 1.700 de cuvinte. Ora de vară nu este menționată în primele 1.400 dintre ele. El este amintit acolo, corect, ca un om care a studiat insectele.

Aproximativ o treime din lume încă își schimbă ceasul de două ori pe an.

Auckland se află la 175° est, pe UTC+12 — trecând la UTC+13 în fiecare vară, exact așa cum a propus Hudson, în țara în care i s-a spus că nu se poate face. Noua Zeelandă a fost prima țară din lume care a adoptat oficial ora națională standard, încă din 1868, motiv pentru care a fost, probabil, primul loc în care cineva s-a gândit serios să o mute.

Și datorită locului în care se află pe glob, Auckland este printre primele orașe de pe Pământ care intră în fiecare nouă zi.

Ceea ce îl face un loc rezonabil de oprire. Cincizeci de orașe, cincizeci de argumente despre ce oră este — și cea care începe ziua aparține unui funcționar poștal care dorea doar puțin mai multă lumină de seară pentru a merge să se uite la molii și i s-a spus să nu fie ridicol.

Lumina zilei de-a lungul anului în Auckland