Istanbul

Știați că?

Istanbulul își resetează odată ceasul la câteva zile. Acum nu le resetează deloc.

Estimarea propriei municipalități metropolitane din Istanbul estimează numărul de pisici de stradă din oraș la aproximativ 125.000. Adăugați pisici de uz casnic și cifra este stabilită la aproximativ 200.000. Alături de ei sunt aproximativ 130.000 de câini străzii.

Nimeni nu știe numărul real, iar primăria o spune. Numărarea unei populații de animale libere este cu adevărat dificilă; metode diferite produc totaluri extrem de diferite, iar cifrele devin învechite în câțiva ani.

Dar aici este partea pe care merită să faci aritmetica.

Municipalitatea distribuie o tonă de hrană uscată pe zi, în 199 de puncte de hrănire desemnate din jurul orașului.

O tonă sună enorm. Împărțiți-l la populația estimată de animale de pe stradă - numiți-o 255.000 de pisici și câini - și ajunge la aproximativ patru grame fiecare pe zi. O pisică mănâncă cam șaizeci.

Deci, guvernul orașului furnizează, cel mult, câteva procente din ceea ce mănâncă de fapt animalele străzii din Istanbul. Cealaltă nouăzeci de procente provine de la persoane fizice: negustori care scot boluri, locuitori cu un sac de croșete lângă ușă, bucătăriile restaurantului și căsuțele mici de pisici din lemn care apar pe trotuare fără ca cineva să le organizeze.

Pisicile au nume. Unele au monumente. Tombili, fotografiat lângând sprijinit într-un cot pe un pavaj Kadıköy, a devenit celebru la nivel internațional și a fost comemorat cu o statuie de bronz după moartea sa. Gli locuia în Hagia Sofia și era vizitat de turiști care veniseră să vadă clădirea.

Ceasul: care este o modalitate utilă de a ajunge la modul în care acest oraș ținea timpul.

Sub sistemul otoman alaturka, ziua începea la apus. Ora douăsprezece era momentul în care soarele apunea – ceea ce însemna că momentul se mișca în fiecare zi și fiecare ceas din oraș trebuia corectat la fiecare câteva zile, tot anul, pentru totdeauna.

Acel job nu putea fi centralizat. Era nevoie de muvakkithanes — camere de cronometrare atașate moscheilor — și de muvakkits care le ocupau, calculând și ajustând continuu, astfel încât orașul să rămână aproximativ în acord cu el însuși.

Istanbulul a funcționat întotdeauna pe mici corecții constante făcute de o mulțime de mâini separate. Și-a hrănit ceasurile așa timp de secole și încă își hrănește pisicile așa.

Pentru cea mai mare parte a istoriei otomane, Istanbulul a funcționat pe ora gurubi - ore numărate de la apus. Ora douăsprezece nu era amiază sau miezul nopții. Ora douăsprezece a fost momentul în care soarele a apus.

Gândește-te la ce înseamnă asta din punct de vedere mecanic. Se mișcă apusul. Se mișcă în fiecare zi. Așa că un ceas setat la ora otomană era greșit în câteva zile și trebuia ajustat continuu, tot anul, pentru totdeauna. Sistemul a devenit ulterior cunoscut sub numele de alaturka saat, pentru a-l deosebi de sistemul european alafranga.

Acest lucru necesita profesioniști. Atașate principalelor moschei erau muvakkithanes — săli de cronometrare — cu personal de muvakkit, un specialist pregătit în astronomie și matematică. Sarcina lui era să calculeze cei cinci timpi zilnici de rugăciune folosind astrolaburi, cadrane, cadrane solare și ceasuri cu apă, iar mai târziu ceasuri mecanice. Primul și cel mai faimos, Ali Kușçu, a fost numit la Moscheea Fatih muvakkithane în 1470.

Pentru o lungă perioadă a secolului al XIX-lea, Istanbulul a funcționat pur și simplu pe ambele sisteme simultan. Ceasurile palatului otoman au fost construite cu două cadrane - alaturka și alafranga - pe aceeași față, pentru că imperiul avea nevoie cu adevărat să cunoască ambele numere.

Birourile guvernamentale s-au mutat în ora europeană în jurul anului 1912. Legea nr. 697, din 26 decembrie 1925, a desființat ora alaturka de la 1 ianuarie 1926. Muvakkithanii înșiși nu au fost închise oficial până în 1952, la mai bine de un sfert de secol după ce sistemul pe care îl serviseră a devenit ilegal.

Ceasul: uită-te acum la unde a ajuns Istanbulul.

În 2016, Türkiye a abolit ora de vară și a fixat definitiv țara la UTC+3. Ceasurile nu sunt niciodată reglate. Nu sezonier, niciodata.

Istanbulul se află la 29° est. UTC+3 este construit pentru al 45-lea meridian. Ceea ce înseamnă că Istanbulul rulează acum cu aproximativ 64 de minute înaintea propriului soare — permanent, prin proiectare. La sfârșitul lunii decembrie, răsăritul nu sosește decât în jurul orei 8:30 dimineața. Cincisprezece milioane de oameni își încep zilele de iarnă în întuneric, intenționat.

Deci, acesta este un oraș care a angajat cândva astronomi moschei pentru a-și menține ceasurile în conversație continuă cu cerul real, iar acum rulează pe un număr fix despre care cerul nu este deloc consultat.

Ambele decizii au fost deliberate. Ambele au fost despre a fi moderni. Sunt exact opuse.

Lumina zilei de-a lungul anului în Istanbul